Dupa cele cateva zile in care m-am gandit doar la ea ,Tatiana Stepa (nume predestinat ,asa cum Perpessiciuss inseamna "supus la suferinta"),dupa zile de lacrimi cand am simtit ca durerile si nemultumirile mele personale au devenit mult mai mici ,ori poate nu mai exista deloc ,am vrut sa postez un clip despre ea ,un film stangaci alcatuit din imagini cu ea si altele care lasa impresia ca face parte din ele.Dar mi-a fost teama ca Visconti sau Fellini le pot vedea din lumea lor cu ochi critic si as putea fi admonestata.
Nu-i mai putem oferi nimic ,desi ea ne-a lasat drumul catre luna si copacii ei stingheri.
Intotdeauna am considerat ca drumul e mult mai frumos si interesant decat destinatia.
Poate parea ipocrit sau patetic ,dar daca ar fi fost posibil sa-i dau de la mine cateva zile sau eventuali ani din cei pe care-i mai pot avea prin bunavointa divina , macar sub forma de imprumut cu scadenta intr-o viata viitoare cand dumnezeu va fi mult mai generos cu ea ,n-as fi ezitat nicio secunda.
Pentru ca i-am cunoscut cumplita suferinta care ar fi daramat si marele zid chinezesc ,cu atat mai mult trupul firav pe care l-a avut in folosinta temporara.
A fost o nedreptatita a vietii si a destinului ,totusi cred ca imensa ei nefericire a avut un rost (pe acest pamant) pe care noi nu-l putem intelege.
In ultimele imagini in care apare am simtit umbra mortii in imediata ei apropiere. Am invatat sa-i recunosc dintr-o mie pe cei panditi de moarte. Inteleg dintr-o privire cand moartea e in preajma cuiva.Era transfigurata (desi boala si suferinta ii imbatranisera chipul altadata atat de luminos) ,devenise brusc altceva ,parea adolescenta.Devenise ireal de frumoasa ,desi invinsa de "lupta ei nebuna pentru viata ,pana ieri". Deasupra ei flutura aripa mortii care a fost pentru o clipa ingaduitoare cu ea ,a lasat-o sa-si cante cu ultima suflare ultimul ei cantec de lebada ranita mortal.Moartea i-a facut aceasta din urma favoare.
Am numarat o noapte si inca una de cand ea ne-a pus "sufletul in palme".
Ma intreb fara raspuns cum isi petrece de acum incolo zilele si noptile.Ma intreb daca i-e frig ,daca i-e urat ,daca i-e frica ,daca mai are nevoie de ceva pe care i l-as aduce si de la capatul lumii.
Numar zilele si noptile fara ea ca un soldat care-si numara zilele ramase ,desi in acest caz o numaratoare finala nu exista si nu are niciun sfarsit fericit.Nu se intampla nimic la sfarsitul numaratorii ,nu exista bucurie sau recompensa.Numar zilele fara rost ,doar ca sa nu-mi pierd exercitiul numaratorii.Numar absurd si inutil.
Numar zilele fara ea ca un insomniac istovit de nesomn ce numara oi sau cai verzi pe pereti ca sa poata adormi intr-un tarziu definitiv si sa ajunga intr-o lume mai buna.
in primul rand vroiam sa-ti multumesc pentru cuvintele astea.intr o lume atat de grabita in care stirile despre moartea tatianei au fost aproape inexistente este deosebit de frumos si trist totodata sa vezi asa ceva.as putea sa mi permit sa ti mai spun ca empatizez intru totul cu tine.stii de cand am vazut inregistrarea de la folk you mi s-a pus o gheara pe inima,era exact lucrul de care vorbeai,amenintarea aceea a mortii care schimba ireversibil oamenii.nu vroiam sa ma gandesc ca s-ar putea intampla ceva si in dimineata zilei de 7 august plangeam fara sa stiu de ce,era o stare de disperare,de gol,de deznadejde ce n avea nici o explicatie-abia mai tarziu am aflat.un mesaj de la mama care anunta fara sens,de neinteles,aproape absurd ca nu mai e.desi stiam ca ceva e in neregula n am crezut ca..nu stiu.toate zilele astea n-am putut sa ma gandesc la nimic altceva,totul era atat de tragic desi uneori uitai insiruirea de evenimente din viata ei care erau puse sub semnul unei fatalitati,poate chiar defazajul de care vorbea ea.si acum toate erau atat de clare,tot ce a fost destinul ei si mai ales felul in care a plecat erau de nesuportat pentru cineva care numai tinea la ea.dar eu ca si tine am iubit o.atat d emult.si un lucru pe care l regret acum din tot sufletul este ca n am cunoscut o desi aveam impresia ca o stiu dintotdeauna,ca n am putut fi alaturi de ea desi as fi facut o fara sa ma gandesc,ca as fi vrut si as fi facut orice si acum,acum..da,e prea tarziu.mult prea tarziu.poate as fi putut crede in iluzia ca o sa o vad,ca inca e undeva daca n as fi fost la ateneu.cand am ajuns acolo,totul s a prabusit.nu puteam sa ma misc,nu puteam sa plang.nu puteam nimic.este ingrozitor sa vezi pentru prima oara un om la cativa cm de tine asa.e ceva ce nu poti uita.e ceva ce te urmareste zi si noapte.si atunci am uitat de timp,de spatiu,de loc.toti imi pareau deja morti,linistea,vocea ei totul atragea "dincolo".si straniu,era atat de placut sa poti sa pleci,sa nu trebuiasca sa te mai intorci aici.era un fel de limita dintre viata si moarte.si atrage,atat de tare.as fi ramas acolo mereu de atunci inainte.o singura clipa de luciditate cand m am apropiat a doua oara mi a ghidat pasii spre iesire.evident ca mi s a facut rau,simteam ca nu o pot lasa acolo,pentru ca dupa aia va ramane si locul ala gol si va disparea pentru totdeauna si nu voi mai fi avut niciodata cum sa o vad.pentru ca daca am apucat sa o vad asa,imi doream sa fiu in continuare,mereu alaturi de ea.si ma simt vinovata ca sunt,ca ma trezesc,nu as putea spune ca mi continui viata pentru ca un gol s a instalat definitiv in mine si tot ce era pana acum parca a murit odata cu ea.cand te afli in fata unui astfel de eveniment,cand esti atat de aproape de moarte,totul isi pierde din sens.nu poti uita,nu poti merge mai departe dar esti aici si ea nu mai e.si eu n am facut nimic din ce as fi vrut sa fac si as fi facut orice...dar "a muri inseamna a te muta intr o stea" si "o stea nu se ntoarce niciodata din drumul ei".niciodata.sper ca n am fost intru totul incoerenta.am simtit doar nevoia sa ti impartasesc asta si sa ti spun ca te inteleg,atat.
RăspundețiȘtergere